Încă de când am conștietizat că oamenii “AU” diferite chestii, contra cost, principalul meu obiectiv a fost “ SĂ AM ” . De la adolescență când îmi doream libertate (din păcate, nu se putea cumpăra nici cu bani și nici cu note bune), până la bătrânețea de astăzi, etapă a vieții în care îmi doressc chestii mult mai complexe și mai materiale. Am trecut prin toate conjugarile verbului ” a avea”: la 13 ani mi-am dorit să am calculator, la 15 ani mi-am dorit un animal de casă, la 17 vroiam haine să cadă șifonierul, la 19 imi doream cu disperare să fiu iubită, la 21 de ani am vrut o slujbă bine platită, iar acum doresc să am o casă + multe alte chestii cu care să o umplu. Ceea ce am reusit să posed până acum s-au întâmplat datorita faptului că mi-am dorit, dar au existat și câteva care au venit de la sine! Probabil le sosise timpul. Cumva, îmi rămâne totuși nerăbdarea aceea de dinainte de a avea ceva.  Pentru a umple ceea ce credeam eu că sunt goluri în vitața mea, am găsit soluții de tot soiul. De la vise naive cum ar fi să câștig la loto pănă la soluții meschine pe care nu am de gând să le enumăr.

Cred că, independent de mine, am ajuns la o stare la care sunt multumită cu fix ce am. Am mai scris asta undeva într-un post, acolo unde îmi exprimam recunoștința profundă. Da, pare extravagant, dar, deși nu am ajuns să bifez toată lista de ” TO DO “, mă mulțumesc văzuturile de pe ea. Evident, tind către mai mult, căci n-ar mai exista ambiție altfel, însă, cum zicea un  ” filozof “ în viață: ” Nu vei avea  mai mult până nu te mulțumești cu ce ai deja”.  Iată și regula de trei simplă: Gândind tot timpul la viitor, am uitat să-mi trăiesc prezentul. Am trecut peste zile din viața mea fară să le acord importanța cuvenită și plângându-mă pentru ce n-am.  Genul ăsta de gândire m-a adus de multe ori în (semi) depresie. Simplu ca regula.

Sigur, încă îmi doresc lucruri, de toate felurile. Împlinire spirituală, chestii materiale, supreficialități sau clipe de neuitat. Diferența dintre atunci și acum este că acum dețin cel scump verb. Acela că ” AM ” destul și îmi ajunge!

Când am fost nevoită să-mi fac blog nu știam ce va însemna asta pentru mine sau pentru oamenii de lângă mine. Cum eu și tehnologia suntem ca apa și uleiul, la acel moment m-a ajutat un necunoscut pe care l-am “agățat” căutând simplu pe google “cum să-ți faci un blog?”. Random, am apăsat pe unul din site-uri și acolo era Andrei Boghiu, pe care nu am să-l etichetez deoarece nu i-am cerut permisiunea în prealabil. I-am lăsat un offline pe messenger, l-am rugat să mă ajute și în câteva ore mi-a răspuns. Cu rabdare, mi-a explicat pas cu pas ce trebuie făcut. Ba, la un moment dat, i-am dat parola de la blogul meu pentru a-și face de cap cu temele (prea multe opțiuni, nu mă puteam decide). Nici în ziua de astazi nu mi-am schimbat parola și sunt aproape convinsă că nu a intrat niciodată pe blog fără ca eu să știu. Cât despre posturi fake, nici nu s-a pus problema ( nici eu nu mi-am pus problema ). Astăzi, nu mai vorbim deloc, deși suntem prieteni pe diferite rețele de socializare. Și totuși, parola de la blogul meu este la el.

Mi-am adus aminte de acest lucuru în timp ce mă  gândeam la cât suntem de dispuși să investim într-o relație, de orice fel ar fi ea. La cât și de ce.  Personal, fără oameni cred că m-aș sufoca. Iubesc oamenii, cu tot ceea ce înseamnă să ai un unul in preajma ta. Investesc în oameni timp, energie și sentimente. Investesc fără să am așteptări, deși, câteodată mi-aș dori ca omul la care țin să-mi răspundă, dacă nu la fel, măcar să-mi răspundă. Suna naiv, probabil, pentru mulți ancorati prea adânc în realitate. Am avut și dezamăgiri. Am crezut în oameni care nu au fost demni de încrederea mea. Am iubit oameni care nu meritau sentimentele mele. Astăzi, daca aș fi putut să fac ceva altfel, probabil că aș fi făcut la fel. Asta înseamnă, posibil, încă nu știu sigur, să nu ai regrete.

De-a lungul celor 23 de ani pe care îi dețin cu mândrie am învățat destul de multe chestii despre oameni. Cea mai importantă lecție, de care n-am avut parte în nici un fel de instituție de învățământ, a fost aceea de a fi învățat să nu judec pe nimeni. Poate pentru că nici mie nu-mi place să fiu judecatată, poate pentru că am fost, nu știu exact care este motivul. Știu însă că, indiferent de ceea ce spune societatea că ar trebui sau n-ar trebui să fac, atunci când aleg să fac un lucru, ultima așteptare pe care o am sau pe care mi-o doresc este să fiu pusă la zid pentru că nu sunt ca alții sau nu respect același cod. Deși sunt momente în care îmi doresc să procedez ca struțul, nu am cum să neg că asta sunt. Tot ce fac mă definește, alegerile pe care le iau sunt oglinda a aceea ce sunt, iar asta nu ma face nici un om mai bun, nici mai rău. Acest lucru mă face să fiu eu! Și-atunci, dacă eu sunt capabilă să mă încred în oameni fără să le dau search la trecut, cred că încă mai sunt șanse să  găsesc vreo doi ca mine. Aceasta este declarația mea de încredere pe care o susțin, o declar și-o semnez!

Cu mult timp în urmă îmi întrebam audiența, pe cei trei oameni care mă citeau, mai exact,  de ce zâmbesc. N-am primit multe raspunsuri, sau, cel puțin, nu în scris. Astăzi vreau să întreb audiența, adică tot trei oameni, cui și de ce sunt recunoscători. Și mergând pe principiul “puterea exemplului” am să încep eu.

Sunt recunoscătoare cuiva de sus pentru viața pe care o duc.  Nu mi-am împlinit toate visele, dar cu siguranță am început cu dreptul.

Sunt recunoscătoare oamenilor din viața mea care mă ajută să trec peste obstacole incredibil de înalte, deși eu măsor cu totul 1.61.

Sunt recunoscătoare vieții pentru că m-am născut într-o familie de departe anormală, de la care am învațat cât este de important să rămâi în picioare chiar și cand lumea ta este pe dos.

Sunt recunoscătoare prietenilor, ăia așa puțini, care mă fac să zâmbesc în fiecare zi, care nu mă judecă pentru alegerile făcute, care mă acceptă pentru ceea ce sunt și nu pentru ce-ar trebui să fiu.

Naturii aș mai avea să-i spun câteva chestii, dar prefer să rămână un mister de ce se coloreaza frunzele atât de frumos toamna (și nu, nu vreau să pun mâna pe o carte de biologie). În schimb aș vrea să-i mulțumesc ei, naturii, pentru acest spectacol pe care mi-l oferă de 23 de ani.

Mai  sunt recunoscătoare Universului pentru că îmi dă oportunitatea să cunosc în fiecare zi oameni de la care învăț puțin despre mine și puțin despre ei.

Mă opresc aici, deși mai am un milion de alte lucruri pentru care să fiu recunoscătoare…

Mi s-a părut întodeauna simplu să blochez într-un sertar al memoriei anumite lucururi care mi-au făcut rău  la un moment dat. Am trecut într-un dosar ciudat, denumit “nu s-a întamplat”, toate amintirile care m-au rănit. În word-ul memoriei mele apareau ca blank-uri, fără să mă gândesc că se pot intoarce oricând, să mă rănească din nou. Sunt lucruri despre care nu pot vorbi cu nimeni de teamă. Dacă le-aș rosti ar deveni mai reale decât sunt. Este adevarat, sunt atât de reale, inconștientul meu este atât de conștient de ele, încât din când în când îmi dă câte un undo.

N-am uitat nici un moment, deși mi-am păcalit creierul să creadă opusul, furia pe care am simțit-o când cineva mi-a făcut rău, gratuit. N-am uitat, deși am blocat orice amintire, cum m-am simțit când am fost incapabilă să rispostez, să mă apăr atunci când lucrurile au scăpat de sub control. Astfel de lucruri m-au definit ca om. Mi-au știrbit din încrederea pe care o aveam în alți oameni, mi-au conturat caracterul, mereu în defensivă, agresivă chiar cu apropiații mei. M-au transformat într-un om care se așteptă oricând la ce este mai rău din partea oricui. Chiar dacă am căpatat o experiență, fiind destul de greu să mai fiu rănită, prețul pe care l-am plătit a fost mult prea scump în comparație cu beneficiile cunoașterii.

Antidotul acestor momente, când memoria mea este un dușman, este tot un om. Un om al cărui braț stă întins să pot plânge fără să explic, în care îmi pot înfige unghiile de teamă să nu mă sparg de durere, un braț în care să țip de furie. Un braț care mă ajută să anesteziez din nou memoria. Și-apoi să dorm din nou.

Am crescut categorisind lucrurile în funcție de normele societății în care trăim. Cel mai elocvent exemplu este și cel mai vechi clișeu de pe terra, acela că lumea se împarte în bună/rea. Nu este nimic în neregulă cu acest clișeu în afara faptului că binele nu învinge de fiecare dată (cum aflăm din basme și, mai târziu, din filmele americane/telenovele). La mine, în inventarul categoriilor, am găsit numai 1 item: ZILELE. Pentru mine zilele se împart în 2 categorii: zile și zile proaste. Mai jos, explicația.

Zile. Definitie:Zilele sunt cele care pur și simplu mi se întâmplă. Nu le-am cerut, nu tânjesc după ele, vin din oficiu. Cand m-am născut, mi s-a dat un anumit număr de zile. Ălea, vreau, nu vreau, sunt sau nu pregătită să le înfrunt, mi se vor întâmpla!

Descriere:Curg una după alta, fără a marca evenimente spectaculoase. Merg pe principiul rutinei absolute trezire, muncă, somn, vin cu regularite și, în funcție de anotimp, mi se par mai scurte sau mai lungi. Astfel de zile, cele care sunt doar zile, nu mă deranjează în mod deosebit și nici nu depun vre-un efort să le schimb.

Cum le identific:Ora la care mă trezesc este aceeași în fiecare zi de acest fel. Micul dejun, chiar dacă sunt alte alimente, se desfășoara în același ritm. Eu dorm și Vali mă hrănește (literalmente). Drumul spre birou este același, la fel și observațiile inteligente și pline de substrat ale muncitorilor. Aceeași colegi la birou, precum și aceleași sarcini (aici este discutabil). Drumul spre casă neschimbat și, invariabil,  ziua se încheie cu aceeași conversație telefonică:

Zile proaste. Definitie:Zilele proaste sunt zilele cărora nu le stă bine părul. Sau au coșuri! Sau s-au îngrășat peste măsură! Sau toate la un loc! Adică sunt zilele urâte, cu care nimeni nu vrea să se întâlnească. Nimeni le invită la cină sau la plimbare în parc. Drept urmare, își aplică răzbunarea supremă și îmi fac viața un calvar, din când în când.

Descriere:Încă de când încep, îmi doresc să se termine! Au talentul să mă scoata din sărite și, uneori, resimt replici a 2-a și a 3-a zi. Ca la cutremur. De obicei, atunci când una din zilele de genul ăsta își face apariția, îmi vine să mă ascund sub pat și să aștept să treacă.

Cum le identific: Îmi dau seama că am parte de una din zilele proaste atunci când până și să mă dau jos din pat este un gest de supraviețuire. Micul dejun devine periculos, așa că nu mai mănânc. Pantofii nu trebuie să aibă tocuri, hainele cât mai lungi posibil , iar la muncă lipirea de scaun, evitarea folosirii obiectelor ascuțite, precum și a aparatelor pe care le pot strica sunt măsuri ce se cer degrabă uzitate. Astfel de zile au devenit, de-a lungul anilor, un inamic de temut, în fața căruia pierd fiecare bătălie!

Dragă Mascul Pe Cale De Dispariție (Sper!),

Doresc să-ți aduc la cunoștință că intenționez să cer statului să te protejeze. Voi solicita ca exemplarele de tipul tău să fie considerate specii pe cale de dispariție, prin urmare, exilarea ta într-un loc cât mai departe de oamenii normali este o soluție ce ține de securitatea statului. În petiția pe care o voi adresa organelor competenete voi mai cere ca faptele tale să fie supuse unui aspru proces de judecată ce va cuprinde ca și pedepse cele mai crunte umilințe publice pe care ți le-ai putea imagina. Solicit ca juriul ce va stabili pedeapsa ta să fie alcătuit dintr-un lung șir de femei părăsite și înșelate!

De asemenea, doresc să te pun în temă asupra  faptul că, deși tehnologia a fost inventată să ne facă viața mai ușoară și plăcută, ție ar trebui să ți se facă un test psihologic înainte de ați putea achiziționa gaget-uri de tipul unui banal telefon mobil. Pentru că, dragă semi-mascul ce nu deții ceea ce ar trebui pentru a te afla printre privilegiații pe care noi îi numim bărbați, a încheia o relație, de orice fel ar fii aceasta, printr-un SMS este dovada clară că îți lipsește cu desăvârșire ceva fundamental numit caracter.

Prin urmare, riscul contaminării altor exemplare fiind destul de mare precum și dorința de a cohabita printre mamifere cărora definiția de bun-simț nu le este străină, responsabilitatea este un must și sinceritatea este de preferat m-au determinat să doresc, ba mai mult, să cer izolarea ta și a celor ca tine într-o rezervație, naturală, dacă vrei tu!

Cu drag,

Femela Alfa

N-am abandonat blogul, am decis să luăm o pauză. Nu că ne-am fii sufocat vreodată, dar cred că fiecare simțea nevoia să cunoască alți…factori de distracție. Eu, spre exemplu, am făcut cunoștință cu vărul primar al dl. Blog, mult mai faimosul Facebook . Ce-a făcut, ce n-a făcut, m-a vrajit și uite că am și uitat de cine m-a lansat pe “piața” internauților!

Este adevărat că și curățatul cartofilor imi ia ceva timp, mai ales că reușesc să nimeresc de fiecare dată niște chestii mici cu pete. Nu mai vorbim de unghii, alea vrei, nu vrei, trebuie să le faci. Din păcate, sau poate din fericire, telefonul suna din ce in ce mai rar. Nu știu dacă asta este barometrul vieții sociale, că dacă ar fii așa, a mea ar fii, practic, inexistentă!

Am deschis de nenumarate ori pagina asta, am început destul de multe post-uri care au sfârșit ca schiță. Am tânjit să-mi mai curgă degetele pe tastatură ca altadată. Adevarul este că am simțit că nu am nimic să spun și, mai ales, nimănui. Visele-mi sunt departe de a fii implinite, entuziasmul are nevoie de pilula albastră și optimismul… Ehe, ei bine, optimismul m-a părăsit de mult.

Sunt individul preferat al mecanismelor politice, un exemplu de cetățean cu spirit civic. Muncesc cu forme legale, pe sistemul european de la 9 la 6, deci, practic, numai asta fac, plătesc taxe și impozite la stat, mai platesc și chirie și întind de salariu de la o lună la alta de parcă ar fi gumă de mestecat.

Acum, că v-am pus la curent cu ceea ce fac eu, simplu de ghicit, de altfel, voi fii mai des in peisaj, pe blog.

Acest post, umil post, l-am scris pentru un om drag mie, pentru o familie aproape de sufletul meu. L-am scris pentru că mi-este dor de voi și pentru că vreau să vă mulțumesc că ați avut mereu încredere în mine.

Astept să vă văd!