Mi s-a părut întodeauna simplu să blochez într-un sertar al memoriei anumite lucururi care mi-au făcut rău la un moment dat. Am trecut într-un dosar ciudat, denumit “nu s-a întamplat”, toate amintirile care m-au rănit. În word-ul memoriei mele apareau ca blank-uri, fără să mă gândesc că se pot intoarce oricând, să mă rănească din nou. Sunt lucruri despre care nu pot vorbi cu nimeni de teamă. Dacă le-aș rosti ar deveni mai reale decât sunt. Este adevarat, sunt atât de reale, inconștientul meu este atât de conștient de ele, încât din când în când îmi dă câte un undo.
N-am uitat nici un moment, deși mi-am păcalit creierul să creadă opusul, furia pe care am simțit-o când cineva mi-a făcut rău, gratuit. N-am uitat, deși am blocat orice amintire, cum m-am simțit când am fost incapabilă să rispostez, să mă apăr atunci când lucrurile au scăpat de sub control. Astfel de lucruri m-au definit ca om. Mi-au știrbit din încrederea pe care o aveam în alți oameni, mi-au conturat caracterul, mereu în defensivă, agresivă chiar cu apropiații mei. M-au transformat într-un om care se așteptă oricând la ce este mai rău din partea oricui. Chiar dacă am căpatat o experiență, fiind destul de greu să mai fiu rănită, prețul pe care l-am plătit a fost mult prea scump în comparație cu beneficiile cunoașterii.
Antidotul acestor momente, când memoria mea este un dușman, este tot un om. Un om al cărui braț stă întins să pot plânge fără să explic, în care îmi pot înfige unghiile de teamă să nu mă sparg de durere, un braț în care să țip de furie. Un braț care mă ajută să anesteziez din nou memoria. Și-apoi să dorm din nou.
