Când am fost nevoită să-mi fac blog nu știam ce va însemna asta pentru mine sau pentru oamenii de lângă mine. Cum eu și tehnologia suntem ca apa și uleiul, la acel moment m-a ajutat un necunoscut pe care l-am “agățat” căutând simplu pe google “cum să-ți faci un blog?”. Random, am apăsat pe unul din site-uri și acolo era Andrei Boghiu, pe care nu am să-l etichetez deoarece nu i-am cerut permisiunea în prealabil. I-am lăsat un offline pe messenger, l-am rugat să mă ajute și în câteva ore mi-a răspuns. Cu rabdare, mi-a explicat pas cu pas ce trebuie făcut. Ba, la un moment dat, i-am dat parola de la blogul meu pentru a-și face de cap cu temele (prea multe opțiuni, nu mă puteam decide). Nici în ziua de astazi nu mi-am schimbat parola și sunt aproape convinsă că nu a intrat niciodată pe blog fără ca eu să știu. Cât despre posturi fake, nici nu s-a pus problema ( nici eu nu mi-am pus problema ). Astăzi, nu mai vorbim deloc, deși suntem prieteni pe diferite rețele de socializare. Și totuși, parola de la blogul meu este la el.
Mi-am adus aminte de acest lucuru în timp ce mă gândeam la cât suntem de dispuși să investim într-o relație, de orice fel ar fi ea. La cât și de ce. Personal, fără oameni cred că m-aș sufoca. Iubesc oamenii, cu tot ceea ce înseamnă să ai un unul in preajma ta. Investesc în oameni timp, energie și sentimente. Investesc fără să am așteptări, deși, câteodată mi-aș dori ca omul la care țin să-mi răspundă, dacă nu la fel, măcar să-mi răspundă. Suna naiv, probabil, pentru mulți ancorati prea adânc în realitate. Am avut și dezamăgiri. Am crezut în oameni care nu au fost demni de încrederea mea. Am iubit oameni care nu meritau sentimentele mele. Astăzi, daca aș fi putut să fac ceva altfel, probabil că aș fi făcut la fel. Asta înseamnă, posibil, încă nu știu sigur, să nu ai regrete.
De-a lungul celor 23 de ani pe care îi dețin cu mândrie am învățat destul de multe chestii despre oameni. Cea mai importantă lecție, de care n-am avut parte în nici un fel de instituție de învățământ, a fost aceea de a fi învățat să nu judec pe nimeni. Poate pentru că nici mie nu-mi place să fiu judecatată, poate pentru că am fost, nu știu exact care este motivul. Știu însă că, indiferent de ceea ce spune societatea că ar trebui sau n-ar trebui să fac, atunci când aleg să fac un lucru, ultima așteptare pe care o am sau pe care mi-o doresc este să fiu pusă la zid pentru că nu sunt ca alții sau nu respect același cod. Deși sunt momente în care îmi doresc să procedez ca struțul, nu am cum să neg că asta sunt. Tot ce fac mă definește, alegerile pe care le iau sunt oglinda a aceea ce sunt, iar asta nu ma face nici un om mai bun, nici mai rău. Acest lucru mă face să fiu eu! Și-atunci, dacă eu sunt capabilă să mă încred în oameni fără să le dau search la trecut, cred că încă mai sunt șanse să găsesc vreo doi ca mine. Aceasta este declarația mea de încredere pe care o susțin, o declar și-o semnez!
